Ipocrizia României în raport cu închiderea orfelinatelor şi al reinserţiei familiale a minorilor

“Dezinstituţionalizare”, “reinserţie familială”, “închiderea orfelinatelor ...atâtea expresii frumoase pe care le auzim în această ultimă perioadă în România.

Aşa cum ştiţi cu siguranţă, România este ţara europeană cu numărul cel mai ridicat de minori care locuiesc în afara familiei naturale. Ciferele nu sunt uniforme,  oricum se vorbeşte de aproximativ 70.000 / 80.000 de minori abandonaţi: 24.000 care trăiesc în structuri de protecţie a copilului, 45.000 se află sub tutela asistenţilor maternali şi mai mult de  2.000 de copii care locuiesc în structuri asistenţiale (Raportul Eurochild 2010).

Un număr enorm de minori abandonaţi care se confruntă cu probleme şi consecinţe ale acestui fapt (instituţionalizare, lipsa afecţiunii, condiţii dificile, marginalizare, lipsa unei formări adecvate pentru viaţă). Acestea sunt realităţi care marchează negativ cursul vieţii lor şi reprezintă o grea încercare şi un semn de întrebare asupra viitorului care îi aşteaptă.

Din acest motiv, veştile care se aud despre “dezinstituţionalizare” şi “reinserţie familială” sunt primite cu mari expectative ca şi răspuns pe care în sfârşit Statul şi Ong-urile implicate în acest sector au reuşit să le dea aceastei probleme pentru a schimba în bine vieţi destinate unui viitor plin de probleme.

Cred că însăşi Comunitatea Europeană şi toate Statele Civile şi persoanele sensibile, se bucură de schimbarea de tendinţă în ceea ce priveşte această problemă ce atinge pe cei mai “mici” şi fără apărare într-un aspect atât de important precum afecţiunea şi apartenenţa la o familie.

Şi la Sighetu-Marmatiei (Maramures), unde noi locuim şi activăm ca şi asociaţia Frati Minori Capucini, ocupându-ne mai ales de copii cu activităţi destinate copiilor/tinerilor instituţionalizaţi sau care provin din familii dezorganizate (se poate vedea sitte-ul nostru  www.amicidisighet.it şi www.centromissionario.it), au apărut în această vară articole care vorbeau despre închiderea Centrului de Plasament din oraş, care momentan găzduieşte aproximativ  80 de minori de  vârstă şcolară  (se poate vedea pe sitte-ul www.hhc.ro). Ca şi curiozitate menţionez că la Sighet, pe lângă Centrul de Plasament mai sunt 5 Case de Tip Familial ale statului cu aproximativ 13 copii în fiecare casă  (pe lângă cele 6 Case de Tip Familial pentru adulţi cu deficienţe), în plus 4 Case de Tip Familal private, un Centru de Primire în Regim de Urgenţă şi un Centru Maternal( pentru tinere mame şi mame abuzate). O mare densitate pentru un oraş de  42.000 locuitori!

Obiectivul pe care Direcţia Generală pentru Protecţia Copilului împreună cu organizaţia “Hope and Homes for Children – România” (HHC România), ONG care activează puternic în Maramureş şi căreia i se recunoaşte meritul de a fi  dat naştere la majoritatea acestor Case de Tip Familial, este acela de a închide acest ultim tip de institut care există în regiune şi de a “schimba sistemul de asistenţă al copilului bazat pe institut  în cel bazat pe familie ”.

Aceasta deoarece  viaţa în instituţie comportă marginalizarea minorului, izolarea din cauza privării de afecţiune şi socializare. Lipsa sentimentului de iubire, a ataşamentului specific familiei, stimulilor, al unei atenţii personale specifice de care are nevoie fiecare copil, sunt catastrofale. Este în pericol  propria identitatea minorului. Efectele instituţionalizării, de natură fizică, psihiatrică emoţională, intelectuală şi socială, marchează profund capacitătile lor de a stabili relaţii interpersonale şi de înfruntare a vieţii.

Prin închiderea acestui centru din Sighet, sunt prevăzute deschiderea a două Case de Tip Familial (cu o capacitate de găzduire a 26 de minori!), şi reintegrarea în familia de origine a copiilor.

Este vorba de obiective foarte frumoase: închiderea instituţiilor şi începerea vieţii în familie.

Păcat că sunt doar pe hârtie şi în realitate sunt consecinţe mai puţini pozitive şi nu atât de transparente precum vor să se prezinte.

Punctul 1: poate nu toată lumea ştie că orfelinatul din Sighet a fost restructurat cu ajutorul venit din judeţul Emilia Romagna, primăria din Reggio Emilia, organizaţia Iscos CISL...,  şi că a fost schimbat din instituţie de tip vechi în 6 apartamente familiale autonome, şi în acelaşi timp stabile. Fiecare apartament este format din bucătărie, sufragerie, baie şi 2 dormitoare. Nu este deci după “veciul stil” cu camere imense, sală de mese şi spălătorie unde copiii nu erau implicaţi în activităţi, ci este ca şi o Casă de Tip Familial unde cei 10-12 tineri găzduiţi au posibilitatea de a ajuta să se pregătească masa, să facă curăţenie să îşi spele hainele...astfel pregătindu-se pentru  viaţa care îi aşteaptă o dată ce părăsesc instituţia.

Au de asemenea un atelier de tâmplărie, croitorie şi coafor. Ceea ce limitează nu ar fi deci structura ci de fapt numărul mic al personalului (un singur educator pentru o grupă), astfel că nu se reuşeşte oferirea unei formări adecvate, realizarea activităţilor necesare şi sprijinirea şi susţinrea individuală a tinerilor. Se acuză o problemă de structură când de fapt este vorba de o problemă de lipsă a personalului! 

Punctul 2: cum se poate afirma că se vrea oferi copilului un sistem de asistenţă bazat pe familie când casele de Tip Familial au reţele de educatori care lucrează în schimburi?

Afecţiunea, căldura familială este dată oare de structura casei? Nu e de fapt dată de prezenţa stabilă a unor puncte de referinţă afective şi educative cum sunt părinţii (aşa cum este de exemplu în cele patru Case de Tip Familial prívate care prevăd prezenţa unui cuplu de persoane căsătorite care  locuiesc în casă permanent)? Trebuie avut în vedere faptul că obiectivul unei Case de Tip Familial este acela de a-i ajuta pe copii să adopte un model familial. Nu se poate înlocui nevoia de afecţiune, de iubire, atenţie pe care doar părinţii le pot oferii, şi care lipsesc şi din păcate vor lipsi deoarece aceşti copii au fost abandonaţi. Şi, chiar dacă este recunoscut meritul muncii educative şi al implicării afective a educatorilor (care se întorc zilnic la familiile lor), din păcate nu se poate omite faptul că aceşti copii au fost abandonaţi.

Al treilea punct: reintegrarea în familia de origine,  care de fapt priveşte o bună parte a tinerilor din Centrul de Plasament Sighet.  Câtă ipocrizie! În aceşti ultimi ani au fost închise diferite Centre de Plasament şi au fost “reintegraţi” în familia naturală diferiţi copii, mai ales datorită Ong-ului “HHC-România” în zona noastră şi în alte regiuni din România. Noi  am văzut această primă  fază o dată cu închiderea orfelinatului de la Ocna Şugătag (un sat la situat la 15 km de Sighet) unde erau 85 de copii din care 38 au fost reintegraţi în familia de origine. Mulţora  dintre aceşti copii le-a fost căutată familia de origine care, în unele cazuri a rupt legăturile  în momentul abandonului, unii dintre ei fiind abandonaţi la spital imediat după naştere. De aici se poate deduce ce dorinţă “mare” aveau aceşti părinţi să îi aibă din nou pe copii în familie.

Pe lângă presiunile făcute asupra tinerilor pentru a se întoarce “acasă”, familia a fost ajutată şi să-şi  plătească facturile de electricitate, li s-au furnizat lemne pentru încălzire, s-au făcut câteva îmbunătăţiri în casă, cumpărându-se o drujbă pentru a-i ajuta să îşi câştige existenţa şi….. gata s-a “reintegrat” copilul . Care a fost rezultatul? Că aceşti copii trăiesc “străini între străini”  (acestea fiind exact cuvintele lor), deorece părinţii nici nu i-au căutat şi nici nu i-au vrut  astfel că nu aveau nici un interes real, pozitiv în ceea ce îi priveşte. Pentru mulţi dintre ei, situaţia este atât de dură încât au cerut reinstituţionalizarea din cauza abuzurilor suferite şi a condiţiilor materiale în care sunt constrânşi  să trăiască (aşa cum reiese şi din înregistrările de la Telefonul Copilului ). Ajutorul acordat din punct de vedere material  (propunere foarte tentantă pentru aceste persoane) nu   rezolvă problemele de bază ale acestor familii. Sunt familii dezorganizate şi aşa vor rămâne. Sărăcia materială în care trăiesc aceste persoane este cauzată de degradarea umană şi morală a acestor familii. De aceea o dată cu trecerea timpului se vor întoarce la situaţia materială precedentă. Asociaţia noastră lucrează cu acest tip de de familie, şi vă asigur că rezultate în anumite cazuri sunt minime(dacă există!)  şi oricum, chiar şi in cazurile cele mai bune  aceste familii trebuie susţinute în mod constant pentru o perioadă lungă de timp  (şi nu doar 6 luni aşa cum prevede monitorizarea o dată cu reintegrarea în familie), deorece nu sunt capabile să se gestioneze din multe puncte de vedere.  Să nici nu vorbim de planul afectiv-relaţional: nu i-au căutat pe aceşti copii, nu le pasă de ei, cum pot fi în gradul de a le oferi afecţiunea şi căldura, fără sensul de apartenenţă  care se doreşte prin reintegrare? La toate acestea se mai adaugă şi faptul că în general sunt probleme cu alcoolismul, violenţa, dezinteresul faţă de muncă...şi vă asigur că nu vorbim doar teoretic sau generalităţi. Asociaţia noastră se ocupă de unii dintre aceşti copii. Ar trebui să vedeţi în ce condiţii umane şi materiale  sunt constrânşi să trăiască.  Se vede foarte bine că instituţiile au dorit să se “elibereze” de aceşti copii, şi nu le-au dorit cu adevărat binele dar demonstrează în mod ipocrit că reintegrarea funcţionează şi se pot închide orfelinatele. 

Al patrulea punct: creşte numărul minorilor abandonaţi. Ca urmare a crizei financiare care a cuprins multe familii este în creştere numărul minorilor care cer instituţionalizarea.  În primele 10 luni la Telefonul Copilului au fost mai mult de 200 de copii care au cerut asta. În zonele rurale este în creştere abandonul minorilor din familiile cu mai mult de 3 copii  (în 2009 a crescut cu mai mult de 30 %).  Este în creştere şi numărul Asistenţilor  Maternali care doresc să renunţe la această meserie din cauza reducerilor salariale şi a dificultăţii de a gestiona aceşti tineri ajuşi în perioada adolescenţei. Din sursele furnizate de Direcţia Generală de Protecţie a Copilului făcute cunoscute de Ministerul Muncii  Familiei şi a Protecţiei Sociale (MMFPS) în perioada ianuarie-septembrie  2010, şi-au întrerupt activitatea 1.086  asistenţi maternali care aveau grijă de 1.408 minori (Agenţia Mediafax).

La ce concluzie putem ajunge? Plecând de la supoziţia că şi pentru noi familia este locul ideal pentru creşterea copiilor, impresia este că vrem să închidem orfelinatele pe a vedea că se rezolvă problema trecând peste dorinţa de a vrea binele copiilor, care pe lângă că au trăit trauma abandonului, sunt expediaţi din nou “părinţilor”  şi încep astfel să simtă lipsa de căldură, aefcţiune, şi şanse. Suntem cu toţii de acord că orfelinatele de tip vechi trebuie închise, dar acestea trebuie înlocuite cu Case de Tip Familial într-un număr destul de mare pentru a primi pe toţi aceia care au nevoie. De aceea orfelinatul din Sighet a fost restructurat în baza acestor noi criterii de      apartament –familial. In ciuda limitelor ei, instituţioanlizarea este pentru mulţi o ocazie educativă (bineînţeles pentru cine doreşte), de şcolarizare, de acces la facultate…şi care în multe cazuri este mult mai bună decât condiţiile din familia lor de origine. Ştiu că pare nebunesc, dar e adevărat! Ar trebuie să auziţi relatările, să ascultaţi ofurile, să vedeţi pe faţa lor comportamentele şi traumele pe care le experimentează în aceste familia dezorganizate. Nu vreau să apăr orfelinatele, nu  le consider un bine în sine, ci iau în considerare realitatea faptelor, pentru situaţiile pe care atâţia minori ar trebui să le trăiască este o alternativă mai bună.

        Închiderea lor nu va fi posibilă până când nu se va face o muncă preventivă asupra familiei de origine. Aceasta bineînţeles, pentru cazurile în care este realizabuil acest lucru. Este o  pură ipocrizie să spui că orfelinatele sunt închise copiii sunt reintegreaţi în familie, când vezi după în ce condiţii sunt constrânşi să trăiască. Este mai rău decât în orfelinat!

Impresia este că nu se caută cu adevărat binele acestor copii, ci sunt doar instrumente menite să evidenţieze procente favorabile şi obiective atinse. Adică obţinerea de finanţări demonstrându-se că s-a muncit bine.  Ascunderea problemei, nu înseamnă că acesta nu există. Mulţi dintre aceşti copii, sunt instituţionalizaţi pentru că  nu au o familie deşi au un tată şi o mamă  ca şi prezenţă fizică, dar despre simţ matern şi patern nici nu poate fi vorba.

 Nu cred că soluţia este ca aceşti copii să fie încredinţaţi acestor familii, ci ar trebui să se facă eforturi pentru  formarea lor, investindu-se în educatori, psihologi, pedagogi…personal specializat care susţine creşterea acestor tineri pentru că riscul este de a ne mulţumi  să le oferim strictul necesar, acoperind nevolie primare, astfel că aceşti copii nu vor fi în stare să îşi întemeieze o familie adevărată, să creeze relaţii stabile, ci vor aduce pe lume copii destinaţi la rândul lor abandonului, singurătăţii… Dar poate că şi în acest caz se merge în direcţia opusă; din causa crizei se tau fondurile şi se reduce numărul personalului pentru gestiunea acestor Case de Tip Familial reducând astfel rolul educativ la o simplă activitatate de  “întreţinere a casei”. Un educator, efectiv un poate să se ocupe de gestiunea casei (curăţenie, mâncare....),  de copii (igienizare, activitaţi şcolare...),  şi să desfăşoare şi activităţi educative de susţinere. Toate acestea ţinându-se cont şi de faptul că aceşti copii au multe şuferinţe şi un echilibru emoţional precar. În situaţia actuală, acest parcurs formativ din partea educatorilor este practic imposibil.

Aş vrea să spun totuşi Direcţiei pentru Protecţia Copilului şi Organizaţiei HHC Romania: să ne gândim bine înainte să facem primii paşi pentru a condamna aceşti copii la o existenţă deplorabilă, în timp ce noi ne simţim mândri că i-am “reintegrat în familie” , să nu facem alegeri bazându-ne pe criterii economice sau procentuale, deoarece aceşti copii sunt persoane fragile şi pline de nevoia de atenţie şi care contează doar pe noi pentru o mai bună sperantă în viitor.

      p. Filippo Aliani

Preşedintele Asociaţiei

“Frati Minori Capucini”